::  Misiune :: Istoric :: Statut :: Membrii :: Structura :: Rapoarte anuale ::  Donaţii :: 2% ::  Comunicate :: Contact ::



2. Norme şi practici īn educaţia religioasă din şcolile publice


inapoi


2. Norme şi practici īn educaţia religioasă din şcolile publice din Romānia
2.1. Scurt istoric al predării religiei īn şcoli după căderea comunismului
2.2. Statutul juridic al disciplinei religie  – ambiguităţi şi confuzii
2.3. Statutul cadrelor didactice care predau religia
2.4. Discriminarea elevilor şi profesorilor aparţinīnd minorităţilor religioase
2.5. Manualele de religie – analiză de conţinut
2.6. Simboluri, ritualuri religioase, lăcaşuri de cult īn şcoli
        Cazuri de īndoctrinare şi tratamente umilitoare

2.1. Scurt istoric al predării religiei īn şcoli după căderea comunismului

Introducerea educaţiei religioase īn Romānia după 1989 reprezintă un proces puţin cercetat. Prin urmare, o mare parte dintre detaliile sale rămīn deocamdată slab cunoscute. Printre puţinele analize disponibile se numără un studiu din 2005, semnat de Lavinia Stan şi Lucian Turcescu16 şi cercetarea lui Emil Moise, care conţine şi un important studiu de caz. Ambele au constituit puncte de referinţă pentru această secţiune.
Conform lui Stan şi Turcescu, iniţiativa organizării de ore de educaţie religioasă īn cadrul şcolilor de stat din Romānia a pornit imediat după Revoluţia din 1989, mai exact īn luna ianuarie a anului următor. Adică, cum notează autorii, cu mult „īnainte ca autorităţile post-comuniste să aibă răgazul să īntreprindă reforme īn sistemul de īnvăţămīnt”. Iniţiativa a aparţinut lui Nicolae Stoicescu, ministru al Cultelor īn scurta perioadă post-decembristă de existenţă a acestei instituţii şi ulterior ambasador al Romāniei īn Grecia, laolaltă cu Sfīntul Sinod al Bisericii Ortodoxe. S-a avut iniţial īn vedere un sistem de ore facultative īn ciclurile preuniversitare, fără notarea elevilor. Programa era menită să ofere, conform mitropolitului Daniel al Moldovei şi Bucovinei, actualul patriarh al Bisericii Ortodoxe Romāne, o alternativă nu doar faţă de „umanismul ateu” al vremurilor comuniste, ci şi faţă un anume „umanism nihilist” care ar fi fost livrat şcolarilor după Revoluţie.

Un prim pas formal īn procesul de introducere a educaţiei religioase īn şcolile de stat l-a reprezentat semnarea unui protocol, cu puţin īnainte de īnceperea anului şcolar 1990-1991, īntre Ministerul Īnvăţămīntului şi Biserica Ortodoxă. Prin protocol, „educaţia moral-religioasă” era introdusă oficial īn curriculumul şcolilor publice din ţară ca disciplină facultativă şi opţională, cu un conţinut ecumenic, predată de absolvenţii institutelor teologice din ţară. Prin limbajul său, mai ales prin acordarea unui statut dublu (disciplină opţională şi facultativă) orelor de educaţie moral-religioasă, protocolul a inaugurat seria de ambiguităţi care aveau să afecteze pīnă azi statutul disciplinei „religie” īn şcolile romāneşti.
sus

Conform analizei lui Stan şi Turcescu, principalele dificultăţi īntīmpinate de BOR īn implementarea proiectului său au ţinut mai puţin de rezistenţa diverselor organisme ale statului īnaintea introducerii religiei īn şcoli (lucru care s-a īntāmplat, de pildă, īn Rusia post-sovietică) şi mai degrabă de dificultatea de a organiza practic orele īn cauză. Iar una dintre barierele principale ar fi constituit-o absenţa unui personal calificat care să ofere orele respective. Prin urmare, biserica a mizat pe preoţi şi pe foarte scurte programe de pregătire profesională intensivă, precum cele organizate de Institutul Teologic bucureştean īntre 16 şi 27 iulie 1990, urmīnd ca participanţii (īn număr de altfel relativ redus) să pregătească mai departe preoţii din eparhii. Folosirea absolvenţilor de seminarii şi institute teologice a survenit abia la īnceputul lui 1991, cīnd Ministerul Īnvăţămīntului şi Secretariatul de Stat pentru Culte (SSC) au emis o notă comună īn acest sens. Totuşi, cum observă Emil Moise, preferinţa pentru folosirea preoţilor a persistat. Īn plus, SSC a păstrat un rol important īn selectarea suplinitorilor pentru educaţia religioasă şi morală.
Aşadar, cu sprijinul unei serii de norme ministeriale emise īn primii ani de după 1990, educaţia religioasă oferită īn şcolile publice din Romānia a avut iniţial o natură inconsecventă şi nesistematică, atīt din cauza resurselor limitate (īn special cele umane), cīt şi al statutului ambiguu, de materie „tolerată”, a orelor17. Īn avangarda iniţiativei s-a situat Biserica Ortodoxă, instituţia care īşi putea permite, datorită bazei sale teritoriale semnificative, să gestioneze o atare operaţiune pe scară largă.

Abia īn 1995, odată cu adoptarea īndelung amīnatei Legi a īnvăţămīntului, s-a finalizat „oficializarea” educaţiei religioase īn şcoli. La Art. 9.1, Legea nr. 84/1995 prevedea următoarele: „Planurile īnvăţămīntului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară. Īn īnvăţămīntul primar religia este disciplină obligatorie, īn īnvăţămīntul gimnazial este opţională, iar īn īnvăţămīntul liceal şi profesional este facultativă. Elevul, cu acordul părintelui sau tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea.” Datorită intervenţiei ministrului de resort din acea vreme, Liviu Maior, o propunere prin care religia să reprezinte o materie opţională – īn sensul strict al termenului de „opţional” –, statut ce ar fi presupus automat o competiţie cu alte materii cu profil similar, nu a fost preluată īn textul final. Motivaţia ministrului a fost cel puţin bizară: anume că o ofertă alternativă, adică un plus de opţiuni, ar īncurca pe elevii puşi să facă o alegere. Argumentarea trăda, īncă o dată, intenţia autorităţilor de a impune religia ca o materie obligatorie īn īnvăţămīntul primar.
sus
         Imediat după adoptarea legii de Parlament, un număr de 57 de deputaţi au īnaintat Curţii Constituţionale o petiţie īn care, printre altele, ridicau o obiecţie de neconstituţionalitate vizīnd paragraful citat. Īn particular, s-a invocat īncălcarea prevederilor Art. 1.3 („libera dezvoltare a personalităţii umane”), Art. 26.2 („Persoana fizică are dreptul să dispună de ea īnsăşi…”), Art. 29 (privind „Libertatea conştiinţei”) şi Art. 45.5 („Autorităţile publice au obligaţia să contribuie la asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă a ţării.”) Obiecţia viza stipulaţia că īn īnvăţămīntul primar studiul religiei este materie obligatorie.
          Citīnd cīteva articole din Constituţie (privind garantarea īnvăţămīntului religios, libertatea de constrīngerea de a adera la o credinţă religioasă, dreptul părinţilor şi tutorilor de a asigura educaţia copiilor minori) şi o serie de instrumente internaţionale,18 Curtea Constituţională, īn decizia sa nr. 72 din 18 iulie 1995, a preferat un traseu ocolit şi un argument īntortocheat. Īn loc să recunoască direct caracterul anticonstituţional al Art. 9.1 din lege, Curtea l-a īnvestit pe acesta cu un sens practic opus īnţelesului său intuitiv. Mai exact, a argumentat Curtea, prevederea īn cauză „permite īnsă o interpretare conformă prevederilor constituţionale”. După care instanţa a răstălmăcit sensul prevederii īntr-un mod care să fie compatibil cu restul garanţiilor oferite de Constituţie şi de instrumentele internaţionale citate: „Introducerea īn īnvăţămīntul primar a religiei, ca disciplină «obligatorie», nu īnseamnă obligativitatea religiei pentru elevi, nesocotindu-se dreptul părintelui sau al tutorelui de a asigura educaţia copiilor minori potrivit propriilor convingeri. Prin coroborarea tezei a doua cu cea finală din structura Art. 9 alin. (1) rezultă că «obligativitatea» priveşte includerea religiei ca disciplină īn planurile de īnvăţămīnt, religia şi confesiunea rămānīnd să fie alese sau nu.”

           Cu alte cuvinte, Curtea a dat un sens contra-intuitiv termenului „obligatoriu” din Art. 9.1 al Legii īnvăţămīntului. A perpetuat astfel o ambiguitate care, după cum am arătat, s-a manifestat īncă de la īnceputul carierei educaţiei religioase din şcolile publice din Romānia şi care mai persistă şi astăzi īn modul concret īn care se desfăşoară orele de religie īn şcolile ţării. Cum s-a observat īn analizele care au urmat deciziei Curţii Constituţionale, nu numai că instanţa a dat un sens forţat sensului Art. 9.1 din lege, dar prin compromisul ales a lăsat descoperită problema spinoasă a implementării prevederilor legale, căci – şi realitatea a demonstrat-o – e mult mai probabil ca cei implicaţi să acorde termenului „obligatoriu” sensul intuitiv, decīt cel definit īntr-o decizie la care puţine persoane au acces. De altfel, prevalīndu-se de ambiguitate, Biserica Ortodoxă Romānă a prezentat constant pe website-ul său religia ca materie obligatorie.
sus

          Şirul ambiguităţilor a continuat atunci cīnd, la mai bine de un an de la adoptarea Legii īnvăţămīntului, BOR a depus la Senat o iniţiativă cetăţenească sprijinită de semnăturile a 1.049.853 de „credincioşi”, vizīnd modificarea deja disputatului Art. 9.1. Conform cererii, paragraful citat ar fi trebuit īnlocuit cu formula „Planurile īnvăţămīntului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară de bază. Participarea la orele de religie se va face īn funcţie de apartenenţa religioasă şi confesională.” Conform procedurii, iniţiativa a ajuns pe masa de lucru a Curţii Constituţionale, care a luat o decizie īn luna aprilie a anului 1997. Relevant, īn context, se dovedeşte punctul de vedere exprimat de Ministerul de resort, căci, din nou, acesta ocoleşte chestiunea de fond, oprindu-se mai curīnd asupra unor probleme procedurale. Prin adresa nr. 9304/1997 Ministerul observă, astfel, că īn Legea īnvăţămīntului nu există noţiunea de „disciplină de bază”. Apoi, īn mod straniu, că „Introducerea religiei ca disciplină obligatorie nu va avea consecinţe negative asupra elevilor care nu aparţin unei credinţe şi confesiuni dintre cele recunoscute…” Īn fine, defineşte termenii „obligatoriu” şi „opţional” īntr-un mod care sugerează convingător că sensul primului nu corespunde celui dat de Curtea Constituţională īn decizia acesteia din 1995 („Dacă religia devine disciplină obligatorie, nu există alternativă, iar dacă este disciplină opţională, cei care nu doresc să studieze religia vor studia o altă disciplină şcolară din pachetul de discipline opţionale din planul de īnvăţămīnt īn care este cuprinsă şi religia.”)

       Īn Hotărārea sa cu nr. 1 din 16 aprilie 1997, Curtea Constituţională a decis, după verificarea īndeplinirii condiţiilor formale necesare iniţiativei, că „iniţiativa legislativă este constituţională, dacă se respectă, conform art. 29 alin. (1) si (6) din Constituţie, dreptul părinţilor sau al tutorilor de a asigura potrivit propriilor convingeri educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.” Desigur, tocmai o asemenea garanţie lipsea din textul paragrafului propus de Sfīntul Sinod pentru a īnlocui prevederea corespondentă din Legea īnvăţămīntului.

       Probabil ultimul moment fundamental īn istoria de pīnă acum a educaţiei religioase īn şcolile de stat din Romānia l-a reprezentat Ordonanţa de urgenţă nr. 36/1997, răspunsul autorităţilor īnaintea presiunilor de a modifica Legea īnvăţămīntului. Articolul 9.1 a primit următoarea definiţie, care a redus ceva din ambiguităţile iniţiale. Prevederile relevante, nou introduse, ale Art. 9 au luat forma următoare: „(1) Planurile-cadru ale īnvăţămīntului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea. (2) La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. Īn acest caz situaţia şcolară se īncheie fără această disciplină. Īn mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină.”

         După cum se poate observa, textul Legii amendat şi republicat īn 1999 preschimbă o ambiguitate (caracterul „obligatoriu”) īn alta (statutul de „parte a trunchiului comun”). Tensiunea dintre această prevedere şi caracterul facultativ („elevul poate să nu frecventeze orele de religie. Īn acest caz, situaţia şcolară se īncheie fără această disciplină…”) nu a trecut neobservată. Deputatul Alexandru Brezniceanu a notat că prevederile alineatului (1) „īnseamnă că īnvăţămīntul religios, īn īnvăţămīntul preuniversitar, la toate nivelurile este obligatoriu.” Prin urmare, deputatul a propus un amendament care ar fi evitat această „tentă de obligativitate” şi anume: „Īn īnvăţămīntul preuniversitar, la toate nivelurile studiul religiei este garantat prin curriculum şcolar.” Deşi susţinut şi de alte voci, amendamentul clarificator a fost respins. Totodată, s-a observat īn şedinţele Parlamentului şi faptul că amendamentul ignoră decizia Curţii Constituţionale, care fixa limitele interpretării acceptabile a problemei obligativităţii. Ambele amănunte sugerează, īncă o dată, tentaţia de a menţine ambivalenţele Legii īnvăţămīntului.
La finalul acestei scurte treceri īn revistă a istoriei educaţiei religioase īn Romānia, credem că se pot trage cel puţin două concluzii generale:

• īncă de la introducerea orelor de religie īn Romānia post-decembristă, nu mai tīrziu de anul 1990, predarea religiei s-a făcut īntr-un context marcat de neclarităţi şi ambiguităţi privind statutul orelor īn contextul curriculumului şcolar;
• ambivalenţele īn cauză au fost exploatate de Biserica Ortodoxă Romānă,  īncă de la īnceput, de conivenţă cu o parte dintre actorii politici din ţară care au menţinut, cu ştiinţă, starea de incertitudine īn privinţa statutului educaţiei religioase.

sus

2.2. Statutul juridic al disciplinei religie – ambiguităţi şi confuzii

Principiile generale ale īnvăţămīntului preuniversitar se supun valorilor constituţionale şi ale legii generale a īnvăţămīntului. Conform Constituţiei Romāniei, art. 1 (3), „Romānia este stat de drept, democratic şi social, īn care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme” şi ca urmare, sunt garantate. Dominanţa acestei prevederi īn sistemul instituţional romānesc explică faptul că Legea īnvăţămīntului a preluat şi integrat enunţul de mai sus īntr-o formă aproape identică īn art. 3 (2): „Idealul educaţional al şcolii romāneşti constă īn dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, īn formarea personalităţii autonome şi creative”. Atunci cīnd se referă la valorile comunitare, Constituţia alege īn mod explicit „tradiţiile democratice ale poporului romān – sintagma „poporul romān” avānd sensul art. 4 (2): „Romānia este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, religie…” şi „idealurile revoluţiei din decembrie 1989 (art. 1 (3))”. Cu alte cuvinte, nu orice tradiţie reprezintă o valoare supremă, ci doar acelea care īn Legea īnvăţămīntului sunt identificate drept „tradiţii umaniste” (art. 3 (1)).

         Principiile de mai sus corespund īn spirit şi īn detaliu valorilor Uniunii Europene, din care face parte Romānia, care au căpătat o formulare precisă şi perenă, cu forţă doctrinară, īn textul Tratatului de instituire a unei Constituţii pentru Europa unde, la titlul „Valorile Uniunii”, art. I-2, stă scris: „Uniunea se īntemeiază pe valorile respectării demnităţii umane, a libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, precum şi pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor. Aceste valori sunt comune statelor membre īntr-o societate caracterizată prin plura­lism, nediscriminare, toleranţă, justiţie, solidaritate şi egalitate īntre femei şi bărbaţi”. Şi pentru a exclude orice ambiguitate cu privire la reperul suprem pentru Uniunea Europeană, Carta Drepturilor Fundamentale, parte din Tratat, enunţă īn preambul: „Uniunea situează persoana īn centrul acţiunii sale…” Nu e deloc surprinzător că, la rīndul ei, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, instrument al Consiliului Europei, obligatoriu pentru Romānia, revine asupra aceloraşi idei, īn Preambul afirmīnd „ataşamentul profund faţă de aceste libertăţi fundamentale care constituie temelia īnsăşi a justiţiei şi păcii īn lume şi a căror menţinere se bazează īn mod esenţial (…) pe o concepţie comună şi un respect comun al drepturilor omului (…)”.

       Īn analiza pe care o facem problematicii educaţiei religioase īn īnvăţămīntul public, avem īn vedere cerinţa Constituţiei Romāniei din art. 32 (7): „Īn şcolile de stat, īnvăţămīntul religios este organizat şi garantat prin lege”. Ca urmare, īn unităţile de educaţie publică din Romānia trebuie asigurată posibilitatea elevilor de a urma un īnvăţămīnt religios. Acest enunţ nu (s.n) determină ceea ce trebuie să īnţelegem prin sintagma „īnvăţămīnt religios”. Constituţia nu stabileşte că ar fi vorba despre „īnvăţămīnt confesional” sau despre informaţii referitoare la istoria şi conţinutul religiilor. Ştim doar că prevederea constituţională trebuie să fie compatibilă cu toate celelalte prevederi din Constituţia Romāniei.
sus

Īn Romānia, relaţia religiei cu educaţia (şcolară) a fost reglementată prin Legea 84 din 24 iulie 199519 – Legea īnvăţămīntului – modificată şi republicată īn 199920:

Articolul 9 al Legii prevede:
(1) Planurile-cadru ale īnvăţămīntului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea.
(2) La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie. In acest caz situaţia şcolară se īncheie fără această disciplină. Īn mod similar se procedează şi pentru elevul căruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat condiţiile pentru frecventarea orelor la această disciplină.
Īn varianta iniţială, din 1995, īn art. 9, alin. (1), teza a doua, Religia era reglementată ca disciplină obligatorie pentru īnvăţămīntul primar, opţională pentru īnvăţămīntul gimnazial şi facultativă pentru īnvăţămīntul liceal şi profesional21.
Īn data de 25 iunie 1995, 57 de deputaţi au sesizat Curtea Constituţională asupra neconstituţionalităţii prevederilor art. 9 alin (1), teza a doua, susţinīnd, īn esenţă, că prin instituirea obligativităţii studiului religiei īn ciclul primar se aduce atingere prevederilor constituţionale ale art. 1, alin. (3), teza privind „libera dezvoltare a personalităţii umane”, ale art. 26 alin. (2) care prevăd că „persoana fizică are dreptul să dispună de ea īnsăsi”, ale art. 29 alin. (1), (2) si (6) privind libertatea conştiinţei şi ale art. 45 alin. (5) privind obligaţia autorităţilor publice de a contribui “la asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă a ţării”.
       Prin Decizia 72/1995 privind constituţionalitatea unor prevederi ale Legii īnvăţămīntului22, deşi menţionată īn textul legii ca atare, Religia nu trebuia īnţeleasă ca disciplină obligatorie, obligativitatea constīnd numai īn introducerea acestei discipline īn planurile de īnvăţămīnt, religia şi confesiunea rămīnīnd să fie alese sau nu.
Interpretarea Curţii Constituţionale oferă o variantă de īmbinare a Legii īnvăţămīntului cu legislaţia internaţională şi naţională īntr-un cadru legislativ coerent, eliminīnd astfel interpretările conform cărora disciplina Religie este obligatorie.

       Īn varianta modificată şi republicată a Legii īnvăţămīntului, din 1999, deşi este eliminată prevederea care susţine caracterul de disciplină obligatorie al Religiei, ca şi prevederea similară cu referire la caracterul opţional al acestei discipline, caracterul disciplinei Religie este, din nou, unul ambiguu, aceasta figurīnd ca obligatorie (parte a trunchiului comun, art. 9, alin 1), dar cu statut de disciplină opţională (elevul poate să nu frecventeze orele de religie, art. 9, alin 2).23  Nici statutul de disciplină opţională, pentru Religie, nu este īnsă suficient clarificat, īntrucīt opţiunea de a nu frecventa această disciplină nu este condiţionată de alegerea altei discipline din pachetul de discipline opţionale din planul de īnvăţămīnt, existīnd posibilitatea – conform art. 9, alin. 2 – īncheierii situaţiei şcolare fără această disciplină, ceea ce īi conferă şi caracterul de disciplină facultativă.
sus
      Este evident, īn urma analizei sub aceste trei planuri, că Religia are caracter de disciplină facultativă. Menţionarea, īn textul legii, a celorlalte două variante, nu face decīt să īngreuneze opţiunile īn privinţa alegerii acestei discipline, mai exact īn privinţa renunţării la frecventarea orelor acestei discipline.

         Caracterul de disciplină facultativă al disciplinei Religie este menţionat şi īn lucrările de specialitate de drept constituţional. Īn lucrarea Drept constituţional şi instituţii politice (Editura All Beck, Bucureşti, p. 172) Ioan Muraru şi Elena Simina Tănăsescu consideră că „legea va trebui să prevadă explicit că īnvăţămīntul religios īn şcolile de stat este facultativ, numai o asemenea prevedere dīnd satisfacţie deplină libertăţii conştiinţei şi mai ales dreptului părinţilor sau tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine”, Ioan Muraru fiind preşedintele Curţii Constituţionale din Romānia, la data publicării.
Ambiguitatea legislativă este continuată şi īn unele acte normative cu caracter de lege, prin care se atentează la mecanismul de asigurare a libertăţii religioase.

Astfel, Ordinul nr. 3670/17.04.200124 cu privire la aplicarea planurilor-cadru de īnvăţămīnt pentru liceu īn anul şcolar 2001-2002, īn contradicţie cu Legea īnvăţămīntului (art. 9), anulează caracterul de disciplină facultativă pentru disciplina Religie:
(…) Luīnd īn considerare faptul că īnvăţămīntul din Romānia trebuie să contribuie la formarea la elevi a unei personalităţi active, motivate şi creative, capabile de opţiune şi de decizie, Ministrul Educaţiei şi Cercetării dispune:
(…) Art.5. Conform art. 9 din Legea īnvăţămīntului, „planurile-cadru ale īnvăţămīntului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea. La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze ora de religie.» Īn această ultimă situaţie, elevul īşi va alege, īn locul disciplinei Religie, o disciplină opţională.
Īn unele dintre anexele Ordinului Ministrului Educaţiei se prevede25, printr-o notă sub un tabel că „elevii care nu studiază Religia īşi vor completa, īn mod obligatoriu, schema orară cu un opţional ales īn urma procesului de consultare”.
sus

      Deşi invocă, īn preambulul Ordinului, „formarea unei personalităţi capabile de opţiune şi decizie”, Ministrul Educaţiei şi Cercetării, printr-o notă īn subsolul unui tabel, care contrazice chiar Legea īnvăţămīntului, restricţionează libertatea religioasă: dacă un/ o elev/ elevă (la solicitarea scrisă a părinţilor…) va dori să nu mai frecventeze orele disciplinei Religie (să presupunem că şi-a schimbat religia) la mijlocul semestrului al II- lea, nu va putea să-şi mai aleagă un opţional, ceea ce va determina continuarea disciplinei Religie, īmpotriva dorinţei (şi a voinţei) legitime a elevului/ elevei.
Anularea caracterului de disciplină facultativă este evidenţiată din nou īncepīnd cu anul şcolar 2005-2006, prin Ordinul Ministrului Educaţiei, nr. 5718/22.12.2005.
     
        Īn conformitate cu art. 9 din Legea īnvăţămīntului 84/1995, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, „(1) Planurile-cadru ale īnvăţămīntului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevul, cu acordul părinţilor sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea. (2) La solicitarea scrisă a părinţilor sau a tutorelui legal instituit, elevul poate să nu frecventeze orele de religie”. Īn această ultimă situaţie elevul īşi alege, īn locul disciplinei Religie, o disciplină opţională.
Din nou, se poate observa că, prin ordinul ministrului educaţiei, act inferior unei legi, se schimbă ultima precizare, fiind īnlocuită cu alta semnificativ diferită şi care afectează grav libertatea de conştiinţă a copilului.
Īn concluzie, Legea īnvăţămīntului a interpretat īn propriul interes (s.n.) legea fundamentală stipulīnd caracterul confesional (s.n.) al īnvăţămīntului religios.

       Sistemul educaţiei religioase creat prin aplicarea Legii şi a normelor auxiliare introduse prin hotărīri ale ministrului – īn particular, prin protocoalele dintre Ministerul Īnvăţămīntului şi culte –, suportă toate observaţiile legate de introducerea unor elemente de obligativitate. Acestea sunt numeroase şi au caracter atīt procedural, cīt şi la nivelul conţinutului disciplinei „Religie”. Īn plan practic, īncălcarea libertăţii de gīndire, conştiinţă şi religie şi a interesului superior al copilului īn cadrul sistemului educaţiei religioase atinge cote īngrijorătoare şi datorită lipsei de cunoaştere a cadrelor didactice, inspectorilor şi funcţionarilor din MEC. Personalul implicat īn acest sistem nu este informat asupra prevederilor legislative, aşa cum a reieşit şi din dezbaterile locale organizate de Liga Pro Europa.
 Cercetarea atentă şi corelată a cadrului constituţional şi legislativ al Romāniei duce la concluzia că disciplina „Religie” nu poate fi considerată obligatorie, iar sistemul educaţiei religioase nu poate introduce elemente de obligativitate. Practica īncurajată de MEC contrazice īnsă acest cadru legal. Īnseşi prevederile actuale ale Legii īnvăţămīntului sīnt menite să deruteze părinţii şi elevii, iar din informaţiile şi răspunsurile la cercetarea iniţiată de LPE reiese cu claritate că nici pentru profesori, nici pentru elevi „opţional”, īn cazul studiului religiei, nu īnseamnă posibilitatea de a alege.
sus


De altfel, opţiunea pentru religie – alt şiretlic al Legii īnvăţămīntului –, nu se face īn scris, ci īn urma repartizării automate a elevilor pe grupe confesionale īn funcţie de religia declarată. Declararea religiei de către elevi īntr-o şcoală publică ridică īntrebări serioase privind protecţia datelor personale. Numai elevii care refuză să frecventeze orele de religie sau optează pentru o confesiune căreia nu i se asigură predarea īn şcoală, vor fi obligaţi să depună o cerere scrisă pentru a li se permite aceasta, ceea ce introduce o nouă discriminare procedurală găzduită de Legea īnsăşi.

Dacă guvernele īncearcă să īndoctrineze copiii conform unei anumite religii sau ideologii, dreptul internaţional şi jurisprudenţa īnsă introduc limite stricte. Educaţia religioasă obligatorie īn şcolile publice este interzisă, iar „educaţia etică” este permisă numai dacă este prezentată īntr-o manieră neutră. Această teză nu īnseamnă doar că disciplina „Religie” nu poate fi aşezată īn rīnd pe lista disciplinelor obligatorii, ci şi faptul că sunt interzise orice elemente procedurale care pot exercita o coerciţie asupra elevilor, „īmpingīndu-i” sau „īndemnīndu-i” să urmeze disciplina „Religie”, ori impunerea unor ritualuri confesionale, chiar dacă elevul a optat pentru disciplina respectivă. Īn concluzie, este ilegală īnscrierea elevilor la disciplina „Religie” fără o solicitare explicită, verificabilă, semnată de aceştia sau de părinţii/tutorii lor, de a urma disciplina respectivă; la fel, este contrară principiului non-obligativităţii aşezarea orelor de „Religie”, īn orar ca materie inclusă īn trunchiul comun, astfel īncīt să se creeze dificultăţi elevilor care nu vor să le urmeze; este interzisă ameninţarea elevilor sau orice alte forme de presiune īn cazul īn care aceştia refuză īnscrierea la disciplina „Religie”, ori dacă se hotărăsc să renunţe la urmarea ei īn timpul anului şcolar ; este inacceptabilă sancţionarea ori ameninţarea cu sancţiunea a elevilor care refuză să meargă duminica la slujbe religioase. Este abuzivă, obligarea copiilor şi a cadrelor didactice să participe la slujbele, ceremonialele sau manifestările religioase ce au loc la īnceputul anului şcolar īn unităţile publice de īnvăţămīnt sau īn timpul anului şcolar cu ocazia diferitelor evenimente. Sīnt, de asemenea, condamnabile orice īncercări de a crea confuzie asupra caracterului non-obligatoriu al disciplinei „Religie”.

       Tendinţa cea mai īngrijorătoare este că, deşi Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului a primit o serie de critici venite din partea organizaţiilor neguvernametale şi a unor organizatii şi organisme internaţionale, nu dovedeşte intenţia de a le lua īn considerare, ci dimpotrivă, pare decis să accentueze caracterul ilegal şi discriminatoriu al statutului actual al disciplinei religie īn şcolile publice.
sus

        Recentul pachet de legi ale educaţiei, cuprinzīnd Legea īnvăţămīntului şcolar, Legea īnvăţămīntului superior şi Legea privind statutul personalului didactic, supus dezbaterii publice, traduce intenţia MECT de a consacra disciplina religie ca obligatorie, ceea ce sugerează o adevărată „contrareformă” īn raport cu acest cadru general şi a produs o adevărată consternare, legea sfidīnd pe ansamblul său şi īn formulările de amănunt tot ceea ce sistemul normativ romānesc a īncercat să dezvolte timp de 17 ani, īn rezonanţă cu mediul european īn care s-a integrat Romānia. Proiectul de lege a īnvăţămīntului şcolar īncalcă principiul non-obligativităţii educaţiei religioase atunci cīnd:
• se referă la statutul religiei īntr-un mod menit să creeze mai curīnd confuzie (respectiv, să īntărească confuziile deja existente) īn legătură cu statutul ei – obligatoriu ori neobligatoriu;
• cere solicitarea scrisă a părintelui sau a tutorelui legal instituit ori a elevului de peste 10 ani exclusiv īn cazul materiei „Educaţie moral-religioasă”, ceea ce sugerează că īnscrierea la disciplina „Religie” se face automat.
• tratează disciplina „Religie” īn mod diferit de alternativa sa (pentru urmarea celei din urmă se solicită o cerere specială, inexistentă īn cazul celei dīntīi), privilegiază automat „Religia” īn raport cu „Educaţia moral-religioasă”.

     De altfel, legislaţia internă este īn mod activ implicată īn excluderea prevederilor abuzive amintite mai sus. Astfel, conform Codului Penal, art. 318: „fapta de a obliga o persoană, prin constrīngere, să participe la serviciile religioase ale vreunui cult, sau să īndeplinească un act religios legat de exercitarea unui cult se pedepseşte cu īnchisoare de la o lună la 6 luni”. Iar art. 5 (5) al Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor interzice „prelucrarea datelor cu caracter personal legate de convingerile religioase sau de apartenenţa la culte, cu excepţia desfăşurării lucrărilor de recensămīnt naţional aprobat prin lege sau īn situaţia īn care persoana vizată şi-a dat, īn mod expres, consimţămīntul pentru aceasta”. Nu poate avea loc īnscrierea elevilor la disciplina „Religie” fără prelucrarea unor date cu caracter personal legate de apartenenţa la culte, or, aceasta presupune consimţămīntul verificabil – deci scris. O altă problemă pe care o ridică actualele prevederi ale proiectului priveşte intenţia acestuia de a transforma „Religia” īntr-o disciplină opţională, īn condiţiile īn care nu există nici un fel de referiri la conţinutul disciplinei „Educaţie moral-religioasă”.

    Pentru a nu exista nici o presiune ca elevii să se īnscrie la disciplina „Religie”, e necesar ca „Educaţia moral-religioasă” să fie perfect disponibilă īn fiecare şcoală din Romānia pe toată perioada īn care este planificată educaţia religioasă, adică de la clasa I la a XII-a īn sistemul actual. Din păcate, predarea religiei pe baze confesionale a produs deja unele dezechilibre severe. Gabriel Andreescu arata că „numărul studenţilor din īnvăţămīntul teologic universitar a ajuns la 12.444, dintre care 6.514 la secţia de teologie pastorală. Necesarul de preoţi pentru īntreaga ţară nu depăşeşte 11.000”26, iar la o evaluare sumară, este evident că nu există astăzi şi nici nu se īntrevede īn anii ce urmează apariţia unui număr de absolvenţi de filosofie şi ştiinţe politice care să acopere necesarul unei discipline studiată din clasa I pīnă īn clasa XII-a. Atīta timp cīt elevilor nu le este asigurat acest necesar, nici „Religia” nu poate căpăta statutul de disciplină opţională, cu atīt mai puţin obligatorie.
sus

     Reglementarea disciplinei Religie, care are un caracter confesional, trebuie să ţină cont de prevederile imperative ale legislaţiei privind drepturile copilului. Īn conformitate cu prevederile art. 25 din Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, copilul are dreptul la libertatea de gīndire, de conştiinţă şi de religie, iar īn conformitate cu prevederile art. 24, alin (2), īn orice procedură administrativă care īl priveşte, copilul are dreptul de a fi ascultat, fiind obligatorie ascultarea copilului care a īmplinit vārsta de 10 ani (pīnă la 10 ani această obligaţie fiind exercitată īn legătură cu copilul, dacă se consideră necesar, sau cu părinţii acestuia īn caz contrar).
Dreptul de a fi ascultat conferă copilului posibilitatea de a cere şi de a primi orice informaţie pertinentă, de a fi consultat, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care īl priveşte (art. 24, alin (3)). Īn cadrul procesului instructiv-educativ, copilul are dreptul de a fi informat asupra drepturilor sale precum şi asupra modalităţilor de exercitare a acestora (art. 1, alin (2), art. 48, alin (2)).

       Fiecare unitate publică de īnvăţămīnt are obligaţia de a informa copiii şi părinţii acestora īn legătură cu caracterul facultativ al disciplinei Religie şi de a se asigura că părinţii elevilor/elevelor – sau elevii/elevele de peste 16 ani – care urmează cursurile disciplinei Religie au solicitat, īn mod explicit, frecventarea acestora.
Īn fine, prin Decizia nr. 72/1995, Curtea Constituţională care a statuat că disciplina Religie nu poate fi obligatorie pentru elevi, obligativitatea privind doar considerarea religiei ca disciplină īn oferta şcolară (prin includerea īn planurile de īnvăţămīnt), religia şi confesiunea „rămīnīnd să fie alese sau nu”, obligă Ministerul Educaţiei şi Cercetării să īntreprindă reformele necesare pentru a readuce predarea religiei īn legalitate.

Din chestionarele aplicate, ca şi din dezbaterile locale organizate īn acest proiect reiese şi că doar 7,8% dintre elevele/ elevii intervievate/ intervievaţi ştiu că ora de religie este facultativă, putīnd fi īncheiată situaţia şcolară fără a se alege o altă disciplină īn loc. Nici cadrele didactice nu dovedesc cunoaşterea legislaţiei īn acest domeniu, deşi cadrele didactice care au şi rol de diriginte/dirigintă sunt obligate să informeze copiii şi părinţii cu referire la caracterul facultativ al disciplinei Religie. Nici conducerile şcolilor nu cunosc problematica sau, īn cazurile īn care o cunosc, nu transmit informaţiile īn mod suficient de pertinent. Nici la nivelul inspectoratelor şcolare lucrurile nu sunt suficient clarificate. Astfel, īntr-un articol publicat īn revista Glasul adevărului, nr. 140/2005, cu referire la educaţia religioasă īn şcolile publice din Romānia, autorul menţionează că „īnvăţămīntul religios nu este facultativ, ci OBLIGATORIU” şi se semnează Pr. Prof. Dr. Paul Negoiţă, Inspector şcolar de Religie Buzău.

sus