2. Norme şi practici în educaţia religioasă din şcolile publice

          Odată cu introducerea educaţiei religioase pe baze confesionale în învăţămîntul public de toate gradele şi datorită faptului că, mai ales în anii ‘90, predarea era asigurată de preoţi, cum MECT s-a dezinteresat complet de calitatea acestui învăţămînt, delegînd întreaga organizare şi responsabilitate clerului şi dezertînd într-un fel de la îndatorirea sa primordială normativă, simbolurile religioase, lăcaşurile de cult, ritualurile bisericeşti şi îndoctrinarea au pătruns în şcolile publice, cu motivaţia susţinută de culte, aceea a necesităţii contracarării celor 50 de ani de ateism de stat impus de comunism. Numai că, sistemul de educaţie publică nu a putut face faţă dublei presiuni, comandamentului de a asigura realizarea interesului superior al copilului, respectarea principiului egalităţii de şanse şi non-discriminării şi, paralel, dorinţei de a satisface aspiraţiile misionare ale cultelor religioase, interesate în primul rînd în catehizarea şi fidelizarea ritualică a propriilor credincioşi, conform menirii lor.
       La momentul acestui studiu, simbolurile religioase, capelele, locurile de rugăciune, ritualurile religioase, predominant ortodoxe – dar în zonele în care cultele neortodoxe sînt majoritare (în special zona Harghita, Covasna) şi ale celorlalte culte –, sînt omniprezente în unităţile de învăţămînt public, deşi nu există nici o prevedere legislativă în acest sens. Este o situaţie de dereglementare completă, deşi MECT îi revine prin lege sarcina de a garanta aplicarea legislaţiei în întregul sistem de învăţămînt, iar ca parte a Guvernului, respectarea prevederilor constituţionale şi a angajamentelor internaţionale ale României.
În repetate rînduri, organizaţiile de drepturile omului, de promovare a egalităţii de şanse, presa, dar şi rapoartele internaţionale privind libertatea religioasă în România, au semnalat că acestă situaţie este o sursă de discriminare şi tratament inegal.
         Din răspunsurile la cele 2770 de chestionare completate de elevi în cadrul prezentului proiect, reiese faptul indubitabil că în majoritatea şcolilor publice din România sînt afişate simboluri religioase, elevii participă la ritualuri bisericeşti, există locuri de rugăciune, iar caracterul acestora este în proporţie covîrşitoare mono-confesional şi nu respectă diversitatea religioasă a elevilor din şcolile respective.

         Prezenţa icoanelor specifice cultului ortodox, plasate în toate sălile de clasă, pe pereţii cancelariilor, ai birourilor directorilor, pe holuri, în unele birouri din cadrul inspectoratelor şcolare judeţele, nu numai în laboratoarele de religie, aduce atingere caracterului laic al învăţămîntului de stat, constituind o discriminare la adresa elevilor de alte confesiuni şi a elevilor care nu sînt afiliaţi nici unei confesiuni religioase.
      Legitimitatea acestui fenomen de masă a fost contestată recent şi a condus la una din cele mai vehemente şi pasionate dezbateri publice din România.

    În februarie 2005, profesorul Emil Moise, în dublă calitate de cadru didactic şi părinte, a solicitat oficial Inspectoratului Şcolar Judeţean Buzău să dispună retragerea simbolurilor religioase din şcolile publice, referindu-se la cazul prezenţei acestora în Liceul de Artă „Margareta Sterian” din Buzău, al cărui elevă era fiica sa. Profesorul Moise considera prezenţa icoanelor ortodoxe în şcolile publice, în afara orelor de religie, ca izvor de discriminare faţă de elevii de alte confesiuni sau neafiliaţi confesional. Inspectoratul a refuzat să dea curs solicitării sale, ca urmare Emil Moise a chemat în instanţă Inspectoratul Şcolar Judeţean Buzău în februarie 2006 pentru „discriminare şi încălcarea dreptului la libertatea de gîndire, conştiinţă şi religie”. La 12 august 2006, Moise a depus o petiţie la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD), prin care solicita „anularea situaţiei discriminatorii create prin prezenţa obstinantă a simbolurilor religioase în holurile, cancelariile şi sălile de clasă – în afara orei facultative de Religie ale Liceului de artă «Margareta Sterian din Buzău»”. Petiţia sa a fost susţinută printr-un amicus curae al Centrului de Resurse Juridice şi de o scrisoare deschisă din 13.11.2006 semnată de 23 de organizaţii neguvernamentale şi personalităţi publice44 în care se preciza: „Semnatarii acestei scrisori înţelegem să ne solidarizăm cu argumentele principiale, constituţionale şi legale prezentate de Dl. Emil Moise în petiţia adresată CNCD, în calitate de părinte şi de cadru didactic, şi să anunţăm public că îi susţinem demersul. Sperăm că decizia Colegiului Director al CNCD cu privire la retragerea simbolurilor religioase din instituţiile publice de învăţămînt să devină o garanţie pentru exercitarea libertăţii de gîndire, conştiinţă şi religie în România. În acest fel, ea va avea implicaţii pozitive de durată privind evoluţia democratică a României spre o societate pluralistă şi tolerantă”.

• să asigure exercitarea dreptului la învăţătură şi accesul la cultură în condiţii de egalitate;
• să respecte dreptul părinţilor de a asigura educaţia copiilor potrivit convingerilor lor religioase şi filozofice;
• să respecte caracterul laic al statului şi autonomia cultelor;
• să asigure libertatea de religie, conştiinţă şi convingeri a tuturor copiilor în condiţii de egalitate;
• să afişeze simbolurile religioase doar în cursul orelor de religie sau în spaţiile destinate exclusiv învăţămîntului religios.”

         Poziţia MECT în cauză, formulată de directorul general al Direcţiei Generale a Învăţămîntului Preuniversitar Violett Margareta Blaga şi director al Direcţiei Juridice Liliana Preoteasa nu are nici un fel de consistenţă juridică, nu răspunde petiţiei lui Emil Moise, fiind redactată în termeni de publicistică, nu lipsită de pasaje de-a dreptul umoristice: „Nu există în momentul de faţă nici o prevedere legislativă care să permită MECT interzicerea prezenţei unor asemenea însemne religioase în spaţii, locuri sau incinte de utilitate publică din mediul şcolar în general şi în sălile de curs în particular (...). Problema prezenţei sau absenţei icoanelor sau a altor însemne religioase, în spaţii, locuri sau incinte de utilitate publică, în general, în sălile de curs, în particular, este similară cu cea a prezenţei sau absenţei Bibliei în camerele de hotel, o practică internaţională, cu precădere întîlnită în spaţiul european occidental şi cel nord-american”. În logica acestor înalţi responsabili din MECT, practicile din şcolile publice sînt comparabile cu cele ale hotelurilor private! (Să ne aşteptăm, în linia aceluiaşi raţionament, la introducerea de canale TV porno în învăţămîntul public românesc, pentru că în hotelurile din spaţiul european occidental şi nord-american aceasta este „o practică internaţională”?) Poziţia Ministerului Culturii şi Cultelor, în cazul disputei icoanelor, a fost formulată de secretarul de stat Adrian Lemeni, cel care se regăseşte în capitolul privind manualele de religie din acest studiu, în calitate de coordonator al unor manuale de religie ortodoxă (unul retras chiar de MECT, ca atentînd la demnitatea altor culte) ce conţin aprecieri calomnioase şi intolerante la adresa cultelor minoritare din România. Între altele, secretarul de stat de la MCC susţine, tot în dispreţul prevederilor legale că: „Însemnele religioase (din şcoli n.n.) neavînd o destinaţie cultică au o simbolistică legată de libertate, precum şi o puternică simbolistică naţională, fiind considerate expresii ale patrimoniului spiritual şi cultural al României. (...) Considerăm că toleranţei pe care trebuie să o manifeste majoritatea faţă de minoritate trebuie să îi corespundă o toleranţă manifestată de către minoritate faţă de majoritate, toleranţă la care însuşi autorul memoriului (Emil Moise n.n.) face apel. (...) În concluzie, considerăm că, în principiu, afişarea simbolurilor religioase pe pereţii publici (sic !) ai unităţilor de învăţămînt nu constituie o încălcare a drepturilor şi libertăţilor altor persoane care să impună eliminarea lor, soluţie care nu a fost adoptată în niciunul din statele europene cu tradiţii similare celor româneşti”.

          Ministerul Educaţiei şi Cercetării în comunicatul din 23 noiembrie 2006, semnat de directorul Mircea Mureşan, cu privire la Hotărîrea CNCD, a pasat analizarea situaţiei create Parlamentului României, dovedind incapacitate în gestionarea unor chestiuni a căror reglementare îi revine ministerului prin legea de funcţionare: „Avînd în vedere importanţa şi caracterul special al deciziilor ce trebuie luate, MEC consideră oportună prezentarea documentului spre dezbatere comisiilor de învăţămînt din Parlamentul României”. De partea sa, Patriarhia Română, într-un comunicat din 23 noiembrie 2006, se implică într-o problemă de competenţa MECT, susţinînd în esenţă că discriminarea este de două feluri, justificată în cadrul minorităţilor şi nejustificată în cazul majorităţii: „Decizia de excludere (a icoanelor, n.n.) ar reprezenta o măsură brutală şi nejustificată de restrîngere a libertăţii religioase, contrară principiilor democratice europene. O astfel de decizie ar duce la discriminarea credincioşilor din România”. Gabriel Andreescu a analizat pe larg implicaţiile acestui caz într-un articol publicat în Noua Revistă de Drepturile Omului.⁴⁵

         Cultele religioase minoritare s-au abţinut să se pronunţe public, cu excepţia, după ştiinţa noastră, a cultului adventist care printr-un comunicat de presă a salutat decizia CNCD.
În comunicatul46 emis la 30.11.2006 Biserica Creştină Adventistă de Ziua a Şaptea salută decizia CNCD, subliniind următoarele: „Orice persoană şi instituţie, mai ales Biserica, trebuie să manifeste respect faţă de demnitatea umană şi faţă de Creator, recunoscînd fiecărui individ libertatea şi responsabilitatea de a alege. În acest sens, folosirea simbolurilor religioase în şcolile publice, în contextul în care bisericile minoritare întîmpină dificultăţi la predarea religiei, poate constitui o lezare a sentimentului religios al elevilor aparţinînd cultelor minoritare şi o discriminare. Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea susţine principiul separaţiei statului de biserică. Din acest motiv consideră că statul şi instituţiile sale, inclusiv şcolile publice, nu trebuie să se implice în promovarea şi susţinerea învăţăturilor şi valorilor unei anumite religii sau confesiuni religioase”.

       Conform unui grup de presiune pentru menţinerea icoanelor în şcoli, Civic Media, „la 28 noiembrie 2006, reprezentanţii bisericilor Ortodoxă Română, Evanghelică, Reformată, Evanghelică Lutherană şi Armeană s-au întrunit în cadrul Adunării Generale a Asociaţiei Ecumenice a Bisericilor din România şi au hotărît în consens pentru menţinerea în spaţiul public a simbolurilor creştine ca expresie a libertăţii religioase. După poziţiile tranşante ale Secretariatului de Stat pentru Culte, ale Bisericii Ortodoxe Române şi a celei Romano-Catolice, şi reprezentanţii mozaici şi musulmani şi-au spus punctul de vedere. Aurel Vainer, preşedintele Federaţiei Comunităţii Evreilor din România, ar fi declarat: „Cred că pentru un elev creştin ortodox, unul protestant, unul catolic, unul evreu sau unul musulman nu poate fi ceva jenant să aibă un semn al lui Dumnezeu în şcoală. Este totuşi o libertate a celor mulţi, un drept cîştigat de creştinii din România. Personal, nu văd un impediment ca simbolurile religioase să rămînă.” Consilierul de cult al Cultului Musulman din România, Muftiul Iusuf Muurat s-a pronunţat în felul următor: „Eu nu consider o discriminare religioasă prezenţa simbolurilor religioase în şcoli sau în alte instituţii publice, astfel încît acestea să fie date la o parte” (www.civicmedia.ro). Totusi, niciunul dintre cultele menţionate nu a dat publicităţii un comunicat de susţinere a prezenţei icoanelor în şcoli şi nu a semnat un document oficial în acest sens, după ştiinţa noastră.

          În disputa pe tema prezenţei icoanelor în unităţile de învăţămînt au intervenit şi alte grupuri sociale. Într-un articol de presă se arăta: „După ce au anunţat că nu vor să renunţe la icoanele din sălile de clasă, liderii sindicaliştilor din învăţămînt au venit cu o nouă propunere. Ei vor ca în preajma şcolilor să fie construite capele. «E un abuz pentru că atîta timp cît într-o şcoală nu sînt reclamaţii din partea elevilor sau din partea părinţilor e deplasată această propunere», a fost de părere Elena Groza, profesor. „«Nu e binevenită propunerea sau sugestia dată. Toate icoanele sînt cumpărate de elevi, din excursii; se fac excursii pe teme religioase şi ei singuri le procură», a spus Ştefan Oprea, director la Şcoala nr.150. Nici elevii nu vor să renunţe la icoanele din şcoli. «Toţi trebuie să credem în Dumnezeu şi e o motivaţie în plus să avem icoane în clasă», a sustinut un elev.”

         Cea mai vocală reacţie împotriva CNCD a venit din partea unui grup de presiune, „Coaliţia pentru Respectarea Sentimentului Religios”, organizat în jurul unei campanii mediatice extrem de virulente, autointitulate dramatic „Salvaţi icoanele copiilor”. Autorii campaniei nu au recurs la nici un argument legal, ci au încercat să anihileze efectele deciziei CNCD şi să intimideze, prin atacuri la persoană de o extremă duritate, cu accente de linşaj public, pe aceia care au cutezat să invoce fundamentele juridice ale laicităţii învătămîntului public şi caracterul discriminativ al unor aspecte ale predării religiei în şcoli. Din păcate, Patriarhia Română a găsit cu cale să transforme acest grup de presiune într-un interlocutor predilect, contribuind astfel la ratarea unei dezbateri aplicate şi punctuale.
            În concluzie, Hotărîrea CNCD privind caracterul discriminatoriu al prezenţei icoanelor în şcolile publice ai căror elevi aparţin mai multor culte sau nu sînt credincioşi nu a mobilizat MECT să numească o comisie pentru a analiza situaţia şi a propune măsurile legale ce se impun.

       Dimpotrivă MECT a găsit soluţia de a se debarasa total de obligaţia sa de reglementare şi control a implementării prevederilor legale în unităţile de învăţămînt. În Comunicatul de presă⁴⁷ din 12.12.2006, dat de MECT după primirea Hotărîrii nr. 323 /21.11.2006 a Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării privind elaborarea şi implementarea unor norme interne, care să reglementeze prezenţa simbolurilor religioase în instituţiile de învăţămînt public din România, MECT declara din nou intenţia de a transfera responsabilitatea găsirii soluţiei către Comisiile de învăţămînt din Parlamentul României, precum şi către Federaţia Naţională a Asociaţiilor de Părinţi. În comunicat nu se fac referiri la cadrul legislativ care guvernează funcţionarea învăţămîntului public, ci se invocă argumente exterioare sistemului: „Ministerul Educaţiei şi Cercetării tratează această problemă cu maximă responsabilitate şi apreciază că poporul român este un popor credincios, care a reuşit, graţie credinţei, să depăşească 50 de ani de interdicţii” fapt de necontestat, dar care nu trebuie să conducă la discriminări.
sus

          MECT dovedea necunoaşterea mecanismelor legislative care armonizează libertatea religioasă cu principiul şanselor egale, astfel încît în comunicatul citat proclama că „înlăturarea simbolurilor religioase din sălile de clasă ar fi total deplasată şi ar restricţiona libera opţiune”, repetînd obsesiv teza hilară conform căreia nu Ministerului îi incumbă reglementarea învăţămîntului public: „prezenţa icoanelor în unităţile de învăţămînt nu este consecinţa unui ordin ministerial, ci o hotărîre a societăţii civile (s.n.). Prin urmare, trăind într-o societate democratică, decizia trebuie să aparţină tot părinţilor, comunităţii locale şi nu în ultimul rînd şcolii”. Culmea lejerităţii legislative a MEC rămîne însă fraza antologică: „În virtutea principiilor democratice, considerăm că există prerogative naturale (s.n.) ce nu trebuie îngrădite de acte normative. În consecinţă, dorim ca într-o unitate şcolară normele interne care să reglementeze prezenţa simbolurilor religioase să fie stabilite de comunităţile locale şi suntem de acord cu o abordare diversificată, funcţie de apartenenţa religioasă a populaţiei. Cu o singura condiţie: respectarea Legii învăţământului (sic!) care interzice prozelitismul religios în şcoli”.

          Într-o intervenţie publică neinspirată şi tendenţioasă, prilejuită de Mesajul de Crăciun 2006, arhiepiscopul BOR Bartolomeu Anania din Cluj eticheta petiţia lui Emil Moise şi Hotărîrea CNCD privind caracterul discriminatoriu al expunerii icoanelor în şcoli în afara spaţiilor afectate educaţiei religioase, ca „două atentate morale la adresa copiilor şi tinerilor noştri”. Cei care promovaseră principiul non-discriminării erau catalogaţi de înaltul ierarh ca „minoritate agresivă”, „zeloşi atei”, insinuînd că aceştia militează pentru „eliminarea religiei din învăţământul public”. Mesajul de Crăciun conţinea aşadar mai multe neadevăruri: acela că am fi atei, că am urmări eliminarea predării religiei în şcoli şi, în final că ne agităm „fără ca vreun elev sau părinte să se fi plâns ”, cînd sînt cunoscute destule plîngeri ale unor culte minoritare şi persoane care reclamă cazuri de discriminare în învăţămînt.

        În atmosfera ostilă generată de dezbaterea despre icoanele în şcoli, Sentinţa civilă⁴⁸ nr. 1685/15.06.2007 a Curţii de Apel Bucureşti venea, totuşi, să confirme Hotărîrea CNCD, în sensul că îi revine MECT obligaţia de a elabora o reglementare în privinţa prezenţei simbolurilor religioase în şcoli, o obligaţie pe care Ministerul a negat-o cu obstinaţie sau a încercat s-o paseze către alte instituţii (Parlament). Sentinţa confirmă şi susţinerile lui Emil Moise şi ale societăţii civile în direcţia responsabilităţii MEC de a veghea ca inclusiv educaţia religioasă şi prezenţa religioasă în învăţămîntul public să respecte principiul separării dintre stat şi biserică, al laicităţii statului, al autonomiei cultelor şi al neutralităţii religioase a statului (s.n.).

      Situaţia nerezolvării cazului prezenţei icoanelor în şcoli apare menţionat şi în Raportul privind libertatea religioasă în România a Departamentului de Stat al Statelor Unite^49,  care spune: „În noiembrie 2006, ca reacţie la o plîngere a unei organizaţii neguvernamentale cu sediul în Buzău, CNCD i-a cerut Ministerului Educaţiei să elimine simbolurile religioase din şcoli, cu excepţia sălilor în care se predau ore de religie. Decizia a generat reacţii vehemente din partea Bisericii Ortodoxe. În decembrie 2006, Ministerul Educaţiei a decis că părinţii, comunităţile locale şi conducerea şcolilor sunt cele care trebuie să hotărască cu privire la prezenţa sau absenţa icoanelor din sălile de clasă. Dezbaterea a continuat, iar pînă la finele perioadei de raportare nu fusese luată nicio măsură în acest sens”.

          Prezenţa capelelor, a locurilor de rugăciune, a cabinetelor de religie este şi ea frecventă în şcolile publice. Acestea îmbracă tot un caracter confesional, fiind consacrate unui singur cult, cel mai adesea cultului majoritar. Locuri de rugăciune sînt amenajate în săli de clasă, dar există şi clădiri separate în curtea şcolilor. Numărul lor este nedefinit, neexistînd o statistică precisă pînă la ora actuală. În marea lor majoritate aparţin cultului ortodox, chiar şi în unităţile de învăţămînt public din Transilvania sau Banat, cu un procent ridicat de diversitate confesională în rîndul elevilor. În judeţul Harghita, unde cultele predominante sînt cel romano-catolic şi protestant, unele direcţiuni de şcoli au decis să nu permită expunerea nici unor simboluri religioase pentru a nu leza sentimentele religioase ale elevilor aparţinînd altor culte (protestanţii şi unitarienii nu au crucifixuri sau icoane). Într-un liceu din Miercurea Ciuc, expunerea crucifixului (catolic) în toate clasele a fost explicată de directorul şcolii prin caracterul originar confesional al respectivului liceu, retrocedat recent cultului romano-catolic. Acest caz ilustrează încă o situaţie de ambiguitate patronată de MECT. În loc să sprijine (re)înfiinţarea şcolilor confesionale cu statut clar, Ministerul preferă o formulă hibridă, prin retrocedarea clădirilor către cultele cărora le-au fost confiscate de regimul comunist şi funcţionarea în cadrul lor a unor unităţi de învăţămînt public, supuse unei duble subordonări. În acest caz, cultele consideră legitimă afişarea simbolurilor religioase, pentru că respectivele şcoli le-au aparţinut în trecut. Aceste culte, de limbă maghiară, invocă în sprijinul prezenţei simbolurilor religioase în şcoli faptul că în perioada interbelică şcolile de limbă maghiară din Transilvania erau confesionale, patronate de culte, iar retrocedarea clădirilor le îndreptăţeşte la exprimarea apartenenţei la un anumit cult prin afişarea simbolurilor religioase.
          La Iaşi, un părinte şi-a manifestat satisfacţia faţă de toleranţa religioasă din liceul unde studiază copilul său, pentru faptul că, după amenajarea capelei ortodoxe, şi romano-catolicilor le-a fost pusă la dispoziţie o clasă unde pot să se roage. Inspectoratul judeţean de învăţămînt nu a fost deranjat de faptul că în şcolă învaţă şi elevi care nu aparţin nici unuia din cele două culte menţionate.

          Însuşi faptul că numărul capelelor, cabinetelor de religie şi locurilor de rugăciune nu este cunoscut la nivelul inspectoratelor şcolare judeţene şi al MECT arată lejeritatea cu care acestea tratează păstrarea caracterului laic al învăţămîntului public sau promovarea principiului şanselor egale şi non-discriminării în cazul elevilor aparţinînd minorităţilor religioase sau care nu aparţin nici unui cult şi ai căror părinţi contribuie, prin taxe şi impozite, la bugetul local şi naţional.

          Din dezbaterile şi interviurile realizate în cadrul proiectului Ligii Pro Europa reiese următorul tipar de amplasare a unei capele în incinta şcolii: apare o iniţiativă din partea unui preot sau a unui părinte, iniţiativa este imediat îmbrăţişată de direcţiunea şcolii care, cu aprobarea tacită a inspectoratelor şcolare, încredinţează unui grup de binevoitori, părinţi generoşi, investitori, politicieni locali, reprezentanţi ai cultelor, construirea sau amenajarea capelei respective. Capelele din unităţile de învăţămînt de stat sînt în proporţie covîrşitoare ortodoxe, inaugurarea lor făcîndu-se în prezenţa unor înalţi ierarhi bisericeşti. Pictarea capelelor este uneori executată de elevi, îndrumaţi de un cadru didactic sau de pictori de biserici. Rezultatul este prezentat public, în presa scrisă, la radio, tv, ca un succes al elevilor şi un model de urmat. Nu există documente care să ateste că elevii de alte confesiuni sau părinţii lor să fi fost consultaţi cu privire la oportunitatea construirii sau amenajării respectivului lăcaş de cult. Cel mai adesea, nici laboratoarele sau cabinetele de religie nu reflectă diversitatea confesională, cultele minoritare fiind rar sau deloc reprezentate. MECT şi inspectoratele şcolare nu desfăşoară nici un fel de analiză în acest sens.Tiparul construirii lăcaşelor de cult ortodoxe din incinta şcolilor publice seamănă cu modul netransparent în care se iniţiază, se aprobă şi se finanţează construcţia lăcaşurilor aceluiaşi cult majoritar în incinta cazărmilor, a spitalelor, a universităţilor sau în zonele geografice fără enoriaşi ortodocşi.
sus

          Purtătorul de cuvînt al Patriarhiei BOR, părintele Constantin Stoica, s-a disociat public de ideea că prezenţa icoanelor sau a capelelor în şcolile publice ar fi o iniţiativă a BOR, ceea ce înseamnă, încă o dată, că MECT rămîne singurul responsabil pentru abolirea caracterului laic al învăţămîntului public şi discriminările ce decurg din aceasta. „Legat de prezenţa capelelor în şcoli, ele sînt iniţiative ale comunităţilor locale. Nu există un plan al Bisericii de a «planta» icoane prin clase”, a explicat Constantin Stoica⁵⁰.
          Cu toate acestea, ambiguitatea persistă şi la acest capitol. În cadrul amintitului eveniment din 7 noiembrie 2007 (capitolul 2.5. „Manuale de religie - analiză de conţinut”), petrecut în Aula Palatului Patriarhiei din Bucureşti în prezenţa PF părinte Daniel, arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi patriarhul Bisericii Ortodoxe Române (BOR), părintele prof. Dogaru, în Raportul prezentat în faţa adunării afirma: „S-au înfiinţat cabinete de religie şi capele şi pot spune că, la ora actuală, în afară de ceea ce numim capele în incinta şcolilor, avem o capelă care este o biserică, la Liceul bilingv «Decebal».”

          Exemplele din acest studiu nu includ capelele din incinta liceelor teologice sau confesionale, unde prezenţa lor este legitimă, ci doar pe cele din unităţile şcolare publice (de stat). Exemplele infirmă însă cele susţinute de purtătorul de cuvînt al Patriarhiei, ridicarea unora din capele fiind iniţiativa unor preoţi. Mai mult, reprezentanţii inspectoratelor şcolare apar în postura de „invitaţi” la ceremoniile de inaugurare din şcoli! Iată exemplele:
Consiliul Judeţean Cluj a aprobat prin Hotărîrea nr. 72/ 2006 suma de 2000 mii RON pentru amenajarea unei capele la Şcoala Specială pentru Deficienţi de Auz Nr. 1 Cluj-Napoca.
          La 7 iunie 2005 arhiepiscopul Bartolomeu a sfinţit capela Colegiului Naţional Pedagogic “Gheorghe Lazăr” din Cluj-Napoca. Paraclisul cu hramul “Sfinţii Mucenici Gheorghe şi Mina” a fost amenajat cu sprijinul conducerii colegiului, la iniţiativa profesoarei de religie Ioniţa Timiş. La pictarea capelei şi-au dat concursul, pe lîngă pictori, şi elevele clasei a XIII-a. La eveniment au participat alături de profesorii şi elevii şcolii reprezentanţi ai Inspectoratului Şcolar şi ai autorităţilor locale. Cu acest prilej, arhiepiscopul „a oferit diplome de aleasă cinstire conducerii şcolii, precum şi ostenitorilor şi celor care au contribuit la amenajarea paraclisului. Capela va reprezenta pentru elevii care se pregătesc în Colegiul Pedagogic mediul duhovnicesc (s.n.) formativ pentru personalitatea viitorului dascăl.”⁵¹ Trebuie menţionat că structura confesională a Colegiului Naţional Pedagogic, constă în cel puţin 7 culte recunoscute şi persoane atee, aşa cum a reieşit şi din chestionarele aplicate chiar în acest liceu de monitorul Ligii Pro Europa. Conform declaraţiilor respondenţilor, aceştia aparţineau cultelor: ortodox, greco-catolic, penticostal, reformat, romano-catolic, creştin după Evanghelie, martorilor lui Iehova, existînd şi persoane care s-au declarat a fi atee.

În satul Bivolărie, comuna Vicovu de Sus, a fost sfinţită la 12.11.2003 capela Grupului Şcolar, unde învaţă elevi hipoacuzici. Lăcaşul are hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril» şi a fost ridicat cu sprijinul cadrelor didactice şi al unor sponsori. „Capela are şi scop didactic şi este destinată desăvîrşirii pregătirii religioase a elevilor şi integrării lor în societate, a spus directorul instituţiei, dl Mihai Stan. Iniţiativa ridicării capelei îi aparţine preotului paroh Mircea Durca, iar lucrările au început în urmă cu 5 ani.”⁵³
          La data de 30 ianuarie 2006 a avut loc sfinţirea capelei şcolare de la Colegiul Tehnic Turda cu hramul, „Sfinţii Trei Ierarhi”. Sfinţirea a fost săvîrşită de episcopul Vasile Someşanul în prezenţa reprezentanţilor autorităţiilor centrale şi locale. În cuvîntul de mulţumire a conducerii Colegiului se arăta: „Invitînd tînăra generaţie şi nu numai, să se reculeagă cu pietate în această capelă, suntem datori să adresăm în primul rând un cuvânt de mulţumire bunului Dumnezeu pentru această şansă de a comunica, prin intermediul rugăciunii cu Creatorul. De asemenea, preasfinţitului Vasile Someşanul pentru actul sfiinţirii. Suntem, de asemenea datori să adresăm cuvinte de mulţumire preacucernicilor preoţi Dorin Sas şi Vasile Ştiopei pentru strădania lor, încă un loc de aleasă taină înfăptuit de aceştia, pictorilor care au pictat capela, Claudiu Coldea şi Alexandru Săsărman, primăriei şi consiliului local, inspectoratului scolar (...)”⁵⁴

          La 2 decembrie 2004 la Şcoala „Andrei Şaguna” din Turda, a avut loc sfinţirea capelei şcolii, cu hramul „Sfîntul Andrei”. Slujba de sfiinţire a fost oficiată de episcop vicar Vasile Someşanul. Cu această ocazie, au fost invitaţi să participe reprezentanţi ai Episcopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, ai Inspectoratului Şcolar Judeţean Cluj, ai Primăriei şi Consiliului Local Turda, cadre didactice, părinţi şi elevi.⁵⁵
       La 7 aprilie 2005, episcopul vicar Vasile Someşanul a sfinţit a treia capelă şcolară din Turda. Avînd hramul „Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe”, capela este amenajată în cadrul şcolii „George Bariţiu” din Turda. Începută în toamna anului 2004, cu sprijinul directorului şcolii, prof. Mircea Arion, şi al consiliului profesoral, capela este în întregime pictată în tempera de pictorul Alin Iuga. „Ea va fi laboratorul spiritual al celor peste 300 de elevi ai şcolii, din ciclul primar şi gimnazial”. Au participat din partea Centrului eparhial Liciniu Câmpean, consilier misionar social şi lect. dr. Vasile Timiş, Inspector şcolar judeţean.⁵⁶

          La Şcoala Generală nr. 12 din Reşiţa, după ideea profesoarei de religie Daniela Oţelariu, s-a înfiinţat o capelă care a fost sfinţită la 8 noiembrie 2001 de episcopul Laurenţiu al Caransebeşului. „Lăcaşul de rugăciune stă sub semnul arhanghelilor Mihail şi Gavril şi este destinat exclusiv elevilor care vor să se apropie de tainele bisericeşti.” Capela „Sfinţilor Mihail şi Gavril“ este folosită pentru desfăşurarea orelor de religie, dar şi pentru oficierea slujbelor de sărbători. „Preotul – profesor Flavius Brie, este singurul din municipiul Reşiţa care are delegaţie din partea Inspectoratului Şcolar şi al Episcopiei, pentru a oficia slujbe în această capelă şi în celelalte cabinete religioase din oraş.”⁵⁷

         Pe pagina web a Mitropoliei Banatului putem citi: „Educaţia religioasă în şcolile de stat se desfăşoară în baza Protocolului încheiat între Patriarhia Română şi Ministerul Educaţiei în anul 1990, ultimele reglementări avînd loc în anul 1997 când s-a hotărît ca frecvenţa la orele de Religie să devină obligatorie (s.n.). La unele şcoli, prin strădania profesorilor de Religie au fost amenajate capele (s.n.) pentru nevoile spirituale ale elevilor.”⁵⁸
Reiese deci, intervenţia directă a BOR în construirea de lăcaşe de cult ortodoxe în incinta şcolilor publice, cu încălcarea caracterului laic şi pluriconfesional şi cu sprijinul tacit al MEC, în lipsa oricărei baze legale.

          Ritualurile religioase, slujbele, rugăciunile fac parte şi ele din peisajul cotidian al învăţămîntului public (de stat). Cele mai frecvente manifestări par a fi sfeştaniile şi festivităţile prilejuite de deschiderea anului şcolar.
Într-un Raport⁵⁹ al Asociaţiei Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă se afirmă că „în mai mult de 90% din cele peste 15.000 unităti şcolare s-au desfăşurat slujbe religioase la începutul anului şcolar 2005-2006”. Din documentaţia întocmită de ASLC reiese că din cele 41 de judeţe, s-au desfăşurat slujbe religioase în cadrul festivităţii de deschidere a anului şcolar 2005-2006 în toate unităţile de învătămînt din judeţele Argeş, Bistriţa-Năsăud, Brăila, Ialomiţa, Sălaj, Sibiu. În celelalte judeţe, cifrele arată că s-au ţinut slujbe în majoritatea şcolilor publice. Excepţie face judeţul Covasna, unde conform Inspectoratul Şcolar „în judeţul nostru nu s-au desfăşurat slujbe religioase în şcoli la nici una din confesiunile existente la nivelul judeţului. Există cutuma ca la începutul anului şcolar preoţii să fie invitaţi la deschiderea festivă unde să rostească Rugăciunea dedicată acestui moment, să binecuvînteze elevii şi profesorii. Elevii de la două licee teologice reformate din judeţ desfăşoară slujbe religioase, dar în lăcaşul de cult conform programei şcolare (s.n.)”. În judeţul Alba, Inspectoratul Şcolar Judeţean nu cunoştea numărul unităţilor de învăţămînt unde s-au ţinut slujbe, dar ştia că: „aceste slujbe nu au încălcat libertatea nimănui” (s.n.). În Bucureşti, „potrivit tradiţiei creştin-ortodoxe şi apelului făcut de Prea Fericitul Teoctist (s.n.), patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, tuturor preoţilor din municipiul Bucureşti în parohia cărora se află unităţi şcolare, s-au organizat slujbe religioase de începere a anului şcolar 2005-2006”. Adresa e semnată de Inpectoratul Şcolar General care confirmă prin aceasta că slujbele din Bucureşti în şcolile de stat s-au ţinut la indicaţia Patriarhului BOR, deci inspectoratul este un spectator la deciziile Bisericii. În judeţul Constanţa „unităţile de învăţămînt au beneficiat de slujbe religioase în funcţie de apartenenţa la cultul religios”. În judeţul Maramureş, „la iniţiativa comitetelor de părinţi sau a comunităţilor parohiale, în funcţie de majoritatea confesională a comunităţilor au fost invitaţi preoţi ortodocşi, catolici, protestanţi sau de alte confesiuni”. În Teleorman se precizează pentru a evita orice dubii că „au avut loc slujbe în confesiunea ortodoxă”. În judeţul Timiş se enumeră numai „excepţiile”, liceele la care nu au avut loc slujbe: J. L. Calderon, N. Lenau, Liceul de Informatică, Liceul W. Shakespeare, Liceul de Arte Plastice, Colegiul Ana Aslan, Liceul Waldorf, ceea ce însemă că pentru Inspectoratul Timiş tocmai liceele care respectă caracterul laic al învăţămîntului public constituie excepţia!

          Multe situaţii grave de obligare a elevilor să participe la ritualuri religioase ortodoxe se regăsesc în mediul rural, unde informaţia circulă mai greu, iar presiunea asupra minorităţilor religioase este uneori teribilă. În timpul desfăşurării proiectului, ni s-a semnalat faptul că preotul baptist dintr-o comună ieşeană s-a plîns monitorului nostru local că nu mai poate suporta situaţia cu care se confruntă elevii lui. Cu o săptămînă în urmă, odată cu începerea Noului An, s-a organizat o nouă slujbă religioasă în şcoală, despre care lui nu i s-a spus nimic şi la care nu a participat. Elevii de altă confesiune decît cea creştin-ortodoxă (aceasta însemnînd cca. 25 % din totalul elevilor) au fost obligaţi să participe la ritualul religios al Botezului, fiind şi stropiţi cu aghiazmă etc. Profesorul a refuzat să depună plîngere. 

          Raportul ASLC intitulat „Cercetare asupra educaţiei religioase în unităţile şcolare din România” ⁶⁰ prezintă cazuri de abuz şi îndoctrinare religioasă în şcolile publice monitorizate de autorii studiului:
„Într-una dintre şcolile din Buzău61, la clasele primare, în anul şcolar 2001-2002, profesoara de religie le spunea elevelor/elevilor că «dacă nu vin la şcoală cu cruciuliţă la gât o să apară diavolul şi vor păţi numai lucruri rele». (...)
Tot la aceeaşi şcoală, la clasele primare, în cadrul orei de religie, profesorul le-a spus elevelor/elevilor că «pe umărul drept aveţi un îngeraş, iar pe umărul stâng un drac, prin urmare aveţi grijă cum vă închinaţi: dacă începeţi cu partea stîngă, vă închinaţi dracului». Tot la clasele primare li s-a spus elevelor/elevilor: «dacă intraţi într-o biserică adventistă dă tractorul peste voi»” (în imediata vecinătate a şcolii respective se află un aşezămînt al confesiunii adventiste de ziua a şaptea).
           Într-un liceu din Buzău⁶², la orele de religie, profesorul le-a spus elevelor/elevilor, în anul şcolar 2001- 2002, că unele dintre confesiunile care nu sînt ortodoxe (dar care sunt printre confesiunile acceptate, legal, în România) sînt secte⁶³ (...)

          Bisericile care nu aparţin confesiunii ortodoxe, sînt prezentate ca fiind un pericol pentru cei/cele care intră în ele. De asemenea, unele dintre confesiunile respective sînt prezentate ca denigratoare ale confesiunii ortodoxe. Din caietul de religie al unui elev de clasa a IX- a⁶⁴ : „(…) adventiştii denigrează Biserica Ortodoxă (s.n.), (…) pentru ei biserica este stăpînită de diavol, iar singurul adăpost de acesta este casa lor”; sau: „Martorii lui Iehova este una dintre cele mai periculoase secte (…) este una dintre formele de fanatism religios”, la una dintre clasele a III- a⁶⁵, profesoara de Religie le-a spus copiilor să nu vorbească cu cei din „secta Martorii lui Iehova» şi în nici un caz să nu îi primească în casă!

          Obligarea elevelor şi a elevilor de a merge la biserică este întîlnită frecvent în şcolile din mediul rural: în Grupul Şcolar Industrial (G.S.I.) Berca, în şcoala din Pleşcoi⁶⁶, în şcoala din Săgeata, în şcoala din Cândeşti (anul şcolar 2003-2004). Dacă nu merg la biserică săptămînal, elevelor/elevilor li se scad puncte la notarea din cadrul orei de Religie. Asemenea situaţii sînt întîlnite şi în alte judeţe⁶⁷. În comuna Săgeata, pentru astfel de „abateri”, copiilor li se dau note sub nota de promovare a clasei, iar în Cândeşti copiii sînt obligaţi să cumpere şi trei lumînări. La şcoala din Joseni, profesorul (preot) de religie a pedepsit un elev⁶⁸ în clasa a IV-a ţinîndu-l în picioare toată ora (în prezenţa celorlalţi copii) pentru că, în preajma sărbătorilor de Paşte, a vizionat un fim difuzat în localitate de membrii unei confesiuni protestante⁶⁹. Astfel de comportamente sînt considerate infracţiuni şi sunt pedepsite ca atare de legislaţia din România. Astfel, Codul Penal sancţionează cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă „fapta de a obliga o persoană, prin constrîngere, să participe la serviciile religioase ale vreunui cult, sau să îndeplinească un act religios legat de exercitarea unui cult”⁷⁰ (...).”
          Acelaşi Raport al Asociaţiei Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă menţionează cazuri de promovare, prin orele de religie, a unei atitudini etno-naţionaliste, de denigrare a minorităţilor etnice, evrei, maghiari, romi. „La profesorii de religie există o legătură clară între stereotipurile acestora şi educaţia lor profesională. Aceasta explică şi faptul că, în ce priveşte religiozitatea, cele mai multe referiri cu caracter stereotip le fac profesorii de religie. Aceştia îi blamează pe evrei întrucît „au ajuns să întoarcă spatele lui Hristos”, „au părăsit dreapta credinţă”, pe unguri că sînt „şovini” pentru că „nu acordă drepturi minorităţilor de la ei”, pe romi „mai exită unele ţigănci ...care şi-au vîndut sufletul diavolului”.