Revista altera a ajuns, iată, la zece ani de prezenţă neîntreruptă în spaţiul publicistic din România.
    Luînd în considerare condiţiile dificile în care a fost editată de-a lungul celor zece ani de la apariţia primului număr, editorii s-ar putea declara mulţumiţi. Chiar dacă nu am reuşit să respectăm întotdeauna calendarul apariţiilor, motiv pentru care cerem scuze cititorilor noştri împătimiţi, altera a continuat să fie prezentă cu profilul ei unic pe taraba dezbaterilor publice. Dacă nu ar fi interpretat drept lipsă de modestie, numărul 25 ar putea fi considerat unul (semi)jubiliar. Cele 25 de numere editate pînă în prezent, înseamnă cca. 5000 de pagini de text – o mică bibliotecă de specialitate. Să ne aducem aminte de numeroasele iniţiative publicistice de valoare din „romanticii” ani ’90, dispărute în intervalul devorator al tranziţiei şi vom concede că simpla supravieţuire a „instituţiei” alterei poate constitui un motiv de jubilaţie.     Satisfacţia acestei continuităţi se datorează în bună măsură generozităţii unor sponsori – cu precădere Fundaţiei Heinrich Böll din Germania şi Fundaţiei Ch. St. Mott din SUA – care au asigurat stabilitatea financiară a muncii redacţionale. Se datorează totodată zecilor de colaboratori de valoare – autori sau redactori – care ne-au pus la dispoziţie, adesea în mod gratuit, studiile şi articolele care au definit profilul calitativ al revistei. Se datorează, nu în ultimul rînd, mesajelor sutelor de cititori care şi-au exprimat interesul, observaţiile sau criticile faţă de conţinutul revistei.
    Dincolo de aceste satisfacţii, nemulţumirile legate de imposibilitatea difuzării civilizate a revistei, într-un sistem de piaţă sălbatic, ne afectează însă şi afectează în primul rînd nenumăraţii cititori care se află în imposibilitate de a avea acces la textele noastre. Venim în întîmpinarea dorinţei acestora punîndu-le la dispoziţie, începînd cu acest număr, dar adăugîndu-le treptat şi pe cele anterioare, varianta electronică a  revistei.
*

    Conform promisiunii făcute în editorialul numărului trecut, disecarea problemei identităţii continuă şi în paginile celui prezent. Complexitatea fenomenului, mergînd pînă la abordarea „dilemelor identităţii”, ne obligă la reţinere atunci cînd suntem tentaţi de sentenţiozitate în categorisirea indivizilor/colectivităţilor după criterii şablonarde, forţate sau arbitrare. Autorii acestui număr continuă să ne dezvăluie misterele identităţii încercînd să-şi biruie propriile incertitudini.
    Robert Parkin, spre exemplu, pune sub semnul întrebării, din unghiul de vedere al antropologului, clasica identitate naţională bazată pe simpla apartenenţă la un stat naţional, într-o Europă în plin proces de integrare, redescoperind accentele cuvenite identităţilor regionale: „cu toate că autonomia şi receptivitatea crescută faţă de identităţile şi revendicările locale sînt certe pentru unităţile subnaţionale în general [...], nu există nici un semn că statele naţionale ale Europei [...] sînt pregătite să-şi cedeze suveranitatea către acestea.” Tradiţionala manieră westfaliană domină încă: „...Dar chiar şi aşa, multe identităţi, inclusiv cele naţionale din Europa secolului nouăsprezece [...] au fost conduse sau impulsionate de elite” – scrie autorul. Rămîne în discuţie cît de responsabil se vor comporta în acest sens elitele europene în general, şi cele naţionale/regionale în special. Rolul lor poate fi determinant.
    Pe de altă parte, Viktor Karády ne propune o adevărată vivisecţie a unei identităţi profund dilematice: cea a evreilor maghiari de după Holocaust, identitate lesne recogniscibilă, chiar dacă în proporţii diferite, în majoritatea ţărilor europene, cu accente speciale în cele răsăritene care au parcurs şi experienţa comunistă. Caracterul istoric al fenomenului pare evident.
    Complexitatea problemei este subliniată şi prin studiul de caz al lui Florin Anghel referitor la contenciosul identitar polono-slovac al comunităţii „tutajszy” din Bucovina, aprig instrumentat politic într-o anumită perioadă istorică, o identitate duală devenită conflictuală prin manipulare.
    Fidelă programului său de a analiza şi dezbate problemele delicate ale vieţii sociale – preluînd oarecum şi din misiunea revistei Provincia care regretabil şi, sperăm, temporar a fost nevoită să-şi întrerupă apariţia – altera continuă să publice cu prioritate studii şi articole dedicate regionalismului şi domeniilor colaterale acestuia. Studiul Ilonei Pálné Kovács, o reputată cercetătoare a domeniului din cadrul Centrului de Studii Regionale al Academiei Ungare, despre evoluţia regionalismului în Ungaria, unde studiul regionalizării a demarat cu mai bine de trei decenii în urmă, poate fi considerat un autentic ghid practic de regionalizare şi pentru ţările vecine, chiar dacă succesele aplicative ale procesului se lasă încă aşteptate şi la ei, în bună măsură din cauza tradiţionalei lipse de voinţă politică.
    În cadrul amintitului domeniu colateral, nu mai puţin relevant ni se pare a fi şi studiul lui Ioan Codruţ Lucinescu referitor la problematica federală – larg dezbătută în numerele 6, 7 şi 8 ale revistei noastre –, ale cărui concluzii merită să fie subliniate: „Nu este exagerată afirmaţia că România se găseşte în faţa unei revoluţii de structură a sistemului său politic, atît la nivel instituţional cît şi normativ. Integrarea României în UE nu trebuie tratată ca o simplă strategie de colectare a fondurilor europene de asistenţă financiară sau ca un bonus mediatic pentru guvernul de la Bucureşti. Ea presupune reformarea întregului mecanism decizional, a modului de implementare a acestuia, precum şi a criteriilor de legitimare politică pe care este bazat.”
    În aceeaşi ordine de idei, incitantele intervenţii ale conferenţiarilor de la Universitatea de Vară „Transilvania” (Ilieni, 2004), o manifestare tradiţională a Centrului Intercultural al Ligii Pro Europa, nu fac decît să adauge noi accente la dezbaterea privind perspectivele regionale ale reformei statului român în contextul integrării europene. Aşteptarea unui răspuns adecvat din partea elitei politice este legitimă, iar întîrzierile în acest sens nu vor face decît să încarce şi ele costurile integrării noastre europene.