Altera continuă să ofere publicului cititor, în acest număr, o suită consistentă de studii şi articole relevante privind dezbaterea consacrată, pe plan internaţional, drepturilor lingvistice ca drepturi fundamentale ale omului şi politicilor specifice de protecţie a diversităţii lingvistice.
    Cum anul 2001 este unul consacrat promovării limbilor, prin decizia Consiliului Europei, credem că focusarea pe această tematică poate fi benefică  într-un moment cînd, iată, în România au loc dezbateri aprinse în jurul legii care va reglementa, între altele, statutul limbilor minoritare în administraţia publică. Prin complexitatea prevederilor sale, legea devine un important vehicol al descentralizării şi, totodată, consacră de facto caracterul de limbă regională al unei limbi minoritare, chiar dacă această denumire lipseşte explicit din lege. Prin aceasta, legislaţia românească în domeniul limbilor face un progres important, aliniindu-se standardelor europene celor mai liberale în domeniul tratamentului minorităţilor. Desigur, abia implementarea legii va da măsura adevărată a democratismului societăţii noastre, putînd să servească, în caz de succes, ca exemplu de bună practică într-o regiune nu arareori frămîntată de contradicţii.

    Pornind de la titlul pentru care editorii au optat, drepturile lingvistice – drepturi fundamentale, în prima secţiune a alterei, au fost reunite studiile consacrate evoluţiilor recente în domeniul drepturilor lingvistice, cele consacrate bilingvismului şi dialogului academic pe acest subiect.
    John Packer şi Guillaume Sieminski pledează pentru necesitatea reperelor şi liniilor directoare în domeniul aplicării drepturilor lingvistice ale minorităţilor, prezentînd originile şi dezvoltarea Recomandărilor de la Oslo, proces iniţiat şi valorificat de instituţia Înaltului Comisar OSCE pentru Minorităţile Naţionale. Subliniind că documentul de la Oslo nu este şi nici nu s-a dorit să constituie un set de standarde noi, autorii atrag atenţia asupra faptului că recomandările doresc să faciliteze o interpretare coerentă şi consecventă a standardelor privind drepturile lingvistice. Este de dorit ca statele să consulte recomandările atunci cînd iniţiază politici şi programe privind limbile minoritare.
    Jim Cummins îşi concentrează analiza asupra achiziţiilor recente în cercetarea şi teoria referitoare
la  schimbarea limbii în prima copilărie, consecinţele cognitive şi şcolare ale bilingvismului şi modele teoretice de conceptualizare a dezvoltării bilingvismului, conchizînd că, pe măsură ce diversitatea lingvistică şi culturală sporeşte în cele mai multe din ţările industrializate, creşte şi potenţialul de conflict politic care poate fi pus în legătură cu gradul de sprijin instituţional pentru limbile şi culturile minoritare.
    Miklós Kontra alocă o parte importantă a articolului său diferenţelor de abordare, în Europa Centrală faţă de SUA şi Europa Occidentală, a domeniului drepturilor lingvistice. Autorul semnalează că aceste deosebiri, nu de puţine ori semnificative, sînt generate de factori circumstanţiali, între care utilizarea inadecvată a terminologiei, citarea inexactă a textelor legislative, traducerile neprofesioniste sînt de cele mai multe ori responsabile pentru distorsionarea mesajului, conducînd la situaţia paradoxală a folosirii unor argumente identice pentru exprimarea unor poziţii contrare.
    Ca document, altera publică un act legislativ important şi novator emis în anul 2000, Ordonanţa privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Dacă Gábor Vincze îşi consacră analiza, din unghi istoric, modului cum au fost tratate drepturile minorităţilor, în speţă ale celei maghiare, în România perioadei 1944-1989, de la finele regimului profascist, pînă la finele regimului comunist, cu pertinente sublinieri ale similitudinilor dintre acestea în abordarea statutului minorităţii maghiare, mai exact a esenţei lor naţionaliste, ce transcende barierele ideologice. Autorul consideră că, fără un naţionalism latent, dar endemic al societăţii româneşti, fondat pe suspiciunea istorică şi culturală faţă de maghiari, aceste politici nu ar avea o susţinere de masă.

În fine, într-un dialog virtual contrapunctic, Gabriel Andreescu şi Michael Shafir analizează, de pe poziţii apropiate, geneza a ceea ce a primit, în ultimul timp, titulatura de model românesc al relaţiilor interetnice. Pornind de la premisa existenţei reale a unui atare model, eseul lui Gabriel Andreescu este interesat în primul rînd de relatarea cronologiei şi inventarierea actorilor permanenţi sau conjuncturali ai acestui proces, ambiţionînd în esenţă să pună la punct devierile de la adevărul istoriei recente a construirii democraţiei româneşti. Pentru autor, rolul principal în construirea unor relaţii interetnice stabile şi echilibrate, i-a revenit indubitabil societăţii civile din România, graţie intervenţiei căreia, în cîteva rînduri, au fost oprite evoluţii periculoase. Tot societăţii civile i se datorează lansarea reflecţiei intelectuale şi implementarea unor propuneri legislative inspirate din practica europeană, în condiţiile absenţei unor iniţiative politice credibile şi coerente.

Michael Shafir este interesat primordial de modul în care partidele politice româneşti, dincolo de divizarea lor în democratice şi xenofobe, au fost capabile sau dispuse să-şi apropie tema relaţiei cu maghiarii şi cu formaţiunea lor civico-politica reprezentativă, UDMR-ul. La capătul unor ample analize pertinente, autorul îndeamnă la prudenţă, concluzionînd că ar fi prematur să vorbim de un model românesc  al relaţiilot interetnice, chiar dacă progresele din acest domeniu nu sînt neglijabile.

În fine, dintre feţele Europei, altera reţine Val d’Aosta, ca un posibil exemplu de aranjament lingvistic şi interculturalitate, la capătul unei istorii nu lipsite de convulsii, dar conducînd în final la o prosperitate benefică pentru întreaga comunitate.